Specii și habitate

Fluierarul de munte este o pasăre limicolă, care se hrănește cu insectele, crustaceele, melcii sau viermii ingropați în mâlul și nisipurile zonelor umede. Cuibul este așezat pe sol, în zonele mai ferite de pe malul apelor. Migrează în Africa.

Una dintre cele mai frumoase păsări din România, are efectivele estimate între valorile 5500-10.000 de perechi cuibăritoare. Preferă zonele umede cu apă limpede care nu îngheață, stătătoare sau lent curgătoare, cu pești mici și destule locuri de din care poate pândi. Se lansează din locurile de pândă în momentul observării peștilor de mici dimensiuni sau a insectelor, plonjând în apă. Cuibul este săpat în malurile abrupte și nisipoase.

Este cea mai comună specie dintre Anseriforme, putând fi întâlnită în majoritatea zonelor acvatice din România. Este o specie omnivoră și oportunistă, hrănindu-se cu resturi vegetale, frunze, semințe, rădăcini, dar și insecte și larvele acestora sau chiar pești de talie mică. Este gregară și parțial migratoare în România, existând și populații care își păstrează teritoriul tot timpul anului. Cuibăresc pe soluri sau pe plauri și în stufăriș.

Preferă habitatele calde cu solul uscat, răspândite în special în zonele de câmpie. Evite terenurile abrupte și stâncoase, dar și vegetația înaltă și joasă. Consumă în principal insecte, dar și moluște sau semințe. Cuibul este așezat pe sol, fiind construit de femelă din materii vegetale și căptușit cu fire de păr sau lână.

Deși iernează în sudul și sud-estul Europei, unele exemplare pot și văzute în România toamna târziu și iarna. Folosește o varietate mare de habitate, de la lacuri și râuri, până la păduri, unde cel mai frecvent cuibărește în coronamentul copacilor. Vânează în apă mică sau terenuri uscate și se hrănește cu pești, amfibieni, nevertebrate acvatice și chiar cu șerpi sau pui de pasăre.

Este cea mai mare specie dintre răpitoarele de noapte și din acest motiv vânează fără nici o problemă vulpi sau pui de căprioară, dar și răpitoare de zi aflate la cuib sau stârci, pe lângă o cantitate mare de șoareci, șobolani, iepuri, pești și chiar insecte. Cuibul este amplasat pe sol în regiunile stâncoase sau pe crengi sau în scorburile arborilor. Este o specie cosmopolită.

Specie migratoare de mici dimensiuni, preferă habitatele deschise, nisipoase, din apropierea zonelor umede de tipul lacurilor, mlaștinilor, chiar și a râurilor încete. Cuibărește pe sol, în gropi superficiale săpat de mascul. Dieta e formată de insecte, păianjeni, viermi, dar și alte nevertebrate.

Specie cuibăritoare, apare în zonele umede de apă dulce sau salmastră bogate în vegetație emergentă. Se hrănește cu insecte, pești mici și amfibieni, iar în perioada rece doar cu pești. Hrana este pescuită de la suprafața apei. Se scufundă rar.Cuibul este amplasat pe grămezile de vegetație acvatică.

Este o specie migratoare care folosește strâmtoare Bosfor în migrație. Cuibul este asemănător berzei albe, ca mărime și mod de construcție, dar este amplasat în păduri, în treimea superioară a arborilor bătrâni. Se hrănește cu amfibieni, șopârle și șerpi, pești, dar și micromamifere, pui de păsări și nevertebrate.

După cum îi spune și numele, șerparul are o dietă asigurată în principal de șerpi neveninoși, dar și de șopârle, broaște sau micromamifere, mai rar păsări. Folosește zonele împădurite pentru cuibărit și zonele deschise ca teritoriu de hrănit. Depune un singur ou, în luna mai.

Este o specie migratoare, cu efective ridicate în România, unde ajung la aproximativ 30.000 de perechi. Habitatele preferate sunt pășunile și fânețele umede, dar poate folosi și terenurile agricole. Se hrănește cu insecte și larvele lor, viermi, melci, dar și cu semințe și mugurii plantelor, sau ocazional cu micromamifere și amfibieni. În perioada reproducerii, masculul curtează femelele printr-un cântec sonor. Poate depune 2 ponte pe an, a doua fiind cu câteva zile mai scurtă decât prima. Mortalitatea speciei poate fi foarte ridicată (ajungând până al 95%) pe terenurile agricole lucrate mecanizat în perioada de cuibărit sau de creștere a puilor.

Se găsește în pădurile de foioase unde apar exemplare bătrâne de stejar și gorun, dar în principal între 200 și 600 m ASL. Consumă în principal insecte (coleoptere, furnici, fluturi și omizi, muște), dar și hrană de origine vegetală în timpul iernii. Darabana nu are un rol așa de important pentru ciocănitoarea de stejar, astfel încât femela nu bate darabana deloc. Cuibul se schimbă în fiecare an, fiind excavat de către mascul.

În România este rezidentă tot timpul anului și este cea mai mare specie de ciocănitoare. Consumă în principal adulții și larvele furnicilor și ai coleopterelor din copaci, dar și viespii, albine sau muște. Apără doar unele zone ale teritoriului, acesta fiind împărțit în zone de hrănit, de cuibărit, de odihnă, de darabană sau zone neutre. Cuibul este reprezentat de excavațiile mari, tipice speciei. Este considerată specie-cheie, fiind singura specie care poate crea scorburi destul de mare pentru a adăposti unele specii mai mari.

Specia apare preponderent în Delta Dunării, dar există și populații mai restrânse în zonele umede cu stufărișuri, sau în zonele umede cu suprafețe extinse și de-a lungul râurilor mari. Se hrănește cu pești și nevertebrate acvatice în apele puțin adânci, dar poate utiliza și terenurile uscate pentru a prinde șopârle, amfibieni sau chiar micromamifere. Cuibărește în copaci sau în stufăriș.

Specia apare în România doar în perioada rece și în numere mici (50-200 de indivizi). Preferă zonele deschise de deal și câmpie, în special terenurile agricole. Dieta sa constă în proporție de 80% din păsări de dimensiuni mici, dar mai poate prinde și lilieci sau șoareci și insecte. Perechea se formează pentru un singur sezon. În habitatele deschise, cuibul este amplasat la sol, iar în cele mai închise, preferă cuiburile vechi de corvide.

Dacă prin anii 1970, șoimul călător era considerat dispărut din România din cauza insecticidelor și a braconajului, în prezent, populația este considerată a fi pe un trend ascendent spectaculor. Folosește o varietate mare de habitate: deschise, agricole, mlaștini, zone stâncoase, dar și cu pâlcuri de arbori sau altitudini ridicate (până la 4000 m ASL). Se hrănește în principal cu păsări, pe care le prinde din zbor, moment în care poate atinge 320 km/h, fiind cea mai rapidă specie. Mai poate consuma mamifere mici, reptile sau insecte. Nu construiește cuiburi, dar depune ponta în scorburile copacilor, în scobiturile stâncilor sau în cuiburi vechi, neocupate.

Este una din speciile acvatice cu efectivele cele mai mari la nivelul României, putând ajunge la 79.000 de perechi în perioada de cuibărit și la 140.000 de perechi în perioada de iernat. Preferă zonele umede liniștite. Are un temperament violent, mai ales în perioada de cuibărit, inclusiv față de reprezentanții propriei specii. Cuibul este construit în stufăriș în așa fel încât să asigure flotabilitate. Poate depune 2-3 ponte, iar unele femele pot depune ponta în cuiburile altor perechi.

Este o specie migratoare și acvatică, se hrănește cu pește și nevertebrate acvatice, iar uneori cu resturi vegetale. Pentru acestea, se poate scufunda până la 30 m și poate sta aproximativ 2 minute. Este o specie monogamă. Cuibul este așezat pe pământ și căptușit cu material vegetal de către mascul. După eclozare, puii petrec primele zile în cuib, iar următoarele 2 săptămâni pe spatele părinților.

Una dintre cele mai mari răpitoare din Europa, codalbul este o pasăre tipică pădurilor ripariene din apropierea zonelor umede situate la altitudini mai joase. Se hrănește cu pește, dar și cu păsări sau prada lor și hoituri. Se poate scufunda, dar o face rar. Perechea se păstrează toată viața.

Este o pasăre de dimensiuni reduse, care consumă în principal insecte, dar care poate prinde și sopârle și pui de păsări, iar în unele ocazii, prada capturată este înfiptă în spinii arbuștilor din preajma cuibului, pentru consumul pe timp de ploaie. Supraveghează zonele deschise de pe tufărișuri sau stâlpii gardurilor, pentru ca apoi să plonjeze asupra prăzii.

Efectivele care cuibăresc în România sunt scăzute și estimate la maxim 8000 de perechi. Preferă zonele umede superficiale, chiar și temporare, cu vegetație emergentă înaltă. Specia este oportunistă, hrănindu-se în principal cu animale vii, de mici dimensiuni. În rest, se poate hrăni cu hoituri sau din depozitele de deșeuri și din locurile de deversare a reziduurilor menajere.

Una din speciile relativ comune ale României, care contrar denumirii, preferă zonele semideschise: zone mozaicate cu tufărișuri, terenurile agricole, pășunile abandonate, livezi, și în ultimul rând, regenerările naturale ale habitatelor forestiere și lizierele de pădure. În timpul cuibăritului consumă insecte, printre care gândaci, fluturi de zi și de noapte și muște, iar în afara perioadei de cuibărit, semințele plantelor. Cuibul este situat pe sol și este amenajat de către femelă.

Singura răpitoare de noapte migratoare din România, ocupă în principal habitatele semideschise, ferindu-se de habitatele deschise dar fără pâlcuri de arbori sau cele închise cu întindere prea mare. Ciușul se hrănește în principal cu insecte nocturne, dar mai poate consuma și micromamifere, amfibieni sau chiar păsări mici pe care le jumulește înainte de ale înghiți. Cuibul este amplasat în arbori bătrâni, scorburoși, în cavități realizate de ciocănitoare sau în găurile din clădiri sau ziduri.

Una dintre puținele specii cosmopolite de pe lista formularului standard al sitului ROSPA0139 Piemontul Munților Metaliferi, în România este întâlnită doar în perioada migrației. Deși pasărea nu poate înota, uliganul pescuiește peștele prin plonjarea în apă și scufundare o perioadă scurtă. Specia este monogamă, iar perechea se păstrează toată viața. Vânează la distanțe mari de cuib și din acest motiv își apără doar cuibul și nu și teritoriul din jurul lui. În perioada de hrănire a puilor, masculul poate aduce la cuib 8-10 pești pe zi.

Este o specie parțial migratoare în România, putând fi întâlnită în apele stătătoare interioare sau pe cursurile râurilor mari, în Delta Dunării, în complexul lagunar Razelm-Sinoe sau Marea Neagră. Se scufundă după hrană, formată în special din pești. Poate ajunge până la 8 m adâncime și poate sta până la 2 minute. Cuibărește pe arbori sau în stuf și împerecherea este monogamă pe toată perioada de reproducere. Coloritul este preponderent albastru-închis spre negru, cu o pată alb-gălbuie sub cioc.

Cuibărește în număr mare în România, ajungând la efective între 30.000-60.000 de perechi, cea mai mare populație din Europa (fără Rusia). Consumă furnici și larvele lor, din mușuroaiele săpate de la nivelul solului sau din crengile putrezite. Datorită limbii lipicioase, mai poate prinde și consuma muște, greieri, gândaci, fluturi sau păianjeni. În lipsa lor, consumă fructe sau semințe. Cuibul este reprezentat de scorburi și este apărat violent, împreună cu locurile preferate de hrănire sau odihnă. Nu este timidă, iar în fața unui pericol schimbă partea arborelui pe care se află sau stă nemișcată.

Este o specie care treptat a fost înlocuită de guguștiuc (Streptopelia decaocto) în timpul expansiunii din anii 1940-1950. Se hrănește cu materiale vegetale de la nivelul solului, de genul semințelor, cerealelor sau fructelor. Cuibul este amplasar în păduri sau în pâlcurile de arbori, în stilul caracteristic al porumbeilor: o platformă la de crenguțe la nivelul bifurcației unor ramuri.

Huhurezul mare este o specie sedentară caracteristică habitatelor de păduri de foioase și mixte, putând urca chiar la înălțimi ale pădurilor de conifere. Dieta este asigurată în principal din rozătoare, dar poate consuma și insecte mari, broaște, porumbei, mierle și sturzi sau chiar galinacee. Surplusul de hrană poate fi stocat la cuib sau în apropierea lui. Cuibul este amplasat în scorburile copacilor, în fantele dintre stânci, în cuiburi vechi de păsări sau chiar în clădiri abandonate.

Castorul este un mamifer acvatic, cu dimensiuni ale corpului care pot ajunge la 80-100 cm și greutate de 11-30 kg, fiind al doilea rozător ca mărime din lume. Deși făcea parte din fauna României, din cauza extincției cauzate de vânătoare, au fost necesare acțiuni de reintroducere a speciei pe râurile mari. Blana este lungă și aspră, de culoare maro, forma corpului alungită și coada turtită dorso-ventral. Adăpostul este săpat în maluri și amenajat cu ramurile arborilor doborâți. Preferă habitatele cu ape curate, nepoluate, lin curgătoare.

Vidra este unul din puținele mamifere care depind de apă ca teritoriu de hrănire din România. Corpul este alungit, cu formă hidrodinamică, blana maro deasă și impermeabilă, labele prezintă membrană interdigitală. Consumă pești, amfibieni, nevertebrate acvatice, moluște și altele.

Peștele ajunge des la dimensiunea de 30-40 cm și 1-2 kg, dar au fost observați indivizi și de 100 cm lungime și 9 kg greutate. Forma este hidrodinamică, comprimată lateral, cu un colorit gri-metalic. Este un prădător diurn și se hrănește cu nevertebrate acvatice și puiet de pește, în special obleți.

Este o specie bentonică, cilindrică, cu un colorit alb-gălbui, cu pete dorsale mici și dreptunghiulare. Se hrănește cu alge, viermi și larve de insecte, pe care le culege din stratul bentonic, lucru demonstrat și de prezența mustăților. În scopul determinării speciei, perechea a III-a de mustăți este cea mai lungă.

Petrocul este o specie de pește reofilă, care preferă râurile adânci și line de șes, cu o viteză a apei de 45-65 cm/s, până la 95 cm/s. Forma peștelui este tipic bentonică, cu corpul fusiform, gros și capul masiv. Consumă diatomee și nevertebrate mici psamofile.

Este un pește care preferă apele dulci, line sau chiar stătătoare, aărând în cursul râurilor mai mult în brațele moarte. Depinde de distribuția scoicilor din genurile Unio sau Anodonta, în care boarca va depune ponta în camera branhială a lor. Este o specie ierbivoră, consumând în mare parte alge filamentoase, resturi de plante superioare și detritus.

Specie de talie mică, poate ajunge la 22 cm și o greutate de maxim 50 g. Este o specie cu aspect fusiform, de bentos și preferă substraturile nisipoase sau pietroase ale râurilor. Se hrănește cu insecte acvatice, amfipode, și viermi, iar uneori cu icre și puiet de pește.

Este o specie mai mare decât fusarul, cu care se aseamănă la colorit și forma corpului. Ajunge la o lungime de 48 cm și o greutate de aproximativ 400g. Preferă râurile mari și adânci, cu substrat format din pietriș, nisip sau argilă. Consumă crustacee, viermi, efemeroptere, dar și icre și puiet de pește.